Fotografie
Despre subiect
Mircea Gherase    2012-03-24  [0 com.] >>>
Despre subiect în fotografie
Andrei Nacu    2012-01-25  [0 com.] >>>
Despre Subiect
Bogdan Meseșan    2011-12-18  [0 com.] >>>
Subiectul şi retorica clişeului
Bogdan Croitoru    2011-11-12  [0 com.] >>>
Despre Subiect
Voicu Bojan    2011-08-20  [0 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Horia Tudor    2011-05-01  [0 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Egyed Ufó Zoltán    2011-04-07  [4 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Gicu Șerban    2011-01-07  [1 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Voicu Bojan    2010-12-08  [1 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Andrei Nacu    2010-10-18  [1 com.] >>>
Şcoala de fotografie documentară Oskar
Egyed Ufó Zoltán    2010-02-04  [14 com.] >>>
Weegee. The Famous?
Voicu Bojan    2009-11-25  [0 com.] >>>
René Burri – un extraterestru
Voicu Bojan    2008-11-03  [6 com.] >>>
Parr. Martin Parr.
Voicu Bojan    2008-05-23  [1 com.] >>>
Discuţie cu Cristina Liberis
Egyed Ufó Zoltán    2008-01-23  [1 com.] >>>
Editorial - Prietenii mei
Egyed Ufó Zoltán    2007-06-23  [0 com.] >>>
Interviu cu Alexandru Paul
Gicu Şerban    2007-06-23  [0 com.] >>>
Editorial - fotografiile lui Mitică
Gicu Şerban    2007-03-31  [0 com.] >>>
Interviu cu Florin Bobu
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-31  [1 com.] >>>
Kickbox
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-18  [3 com.] >>>
Albumul Taberei de la Bistriţa
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-04  [1 com.] >>>
Editorial – Viaţa, Borcanele şi Fotografia
Gicu Serban    2007-02-03  [0 com.] >>>
Interviu cu Silviu Petrovan
Egyed Ufó Zoltán    2007-02-06  [0 com.] >>>
Top 11 întrebări fotografice mioritice ale anului 2006
Egyed Ufó Zoltán    2007-01-21  [0 com.] >>>
Bucureştiul înainte de aderare
Egyed Ufó Zoltán    2007-01-20  [0 com.] >>>

Despre Subiect


Faţa de masă, foarte proaspăt spălată, orbitoare, era într-adevăr puțin obosită. De atâtea tacâmuri şi pahare, de atâtea coate şi mâini. Dar asta o apropia, parcă, o încălzea, o îndulcea. Bătrâneţea ei era înţelegătoare. Inginerul, ascultând-o pe Irina, îşi întinse pe furiş palmele pe albul feţei de masă, le apăsă pe ea, răcorindu-le; pielea brună se întunecă mai tare pe fondul alb; o senzaţie de curat şi rece, o amintire a senzaţiei sănătoase pe care o dau mâinile spălate proaspăt pe pânza pură. Era foarte agreabil. Şi cu această mişcare, toci şi el puţin - fiecare la rândul lui - olanda feţei de masă. Petru Popescu - Prins

Ajungând la acest pasaj, mi-am imaginat scena. Destul de multe clişee, care puse la un loc parcă se recompuneau într-o imagine pe care mi-aş fi dorit să o pot realiza. Mă gândeam cum aş fi pus luminile, cum aş fi evitat să fac o imagine ordinară, cum aş fi făcut ca subiectul imaginii să fie faţa de masă, şi nu femeia frumoasă, fosta mare iubire a inginerului, măritată cu doctorul care în aceeaşi zi îl anunţase pe tânăr că are cancer. Ce aparat să folosesc? Ce film să pun? Ce să vorbesc cu modelele? Cum să le explic că de fapt ei nu mă interesează atât de mult, cât faţa aceea de masă albă. Aşa, gândul a luat-o din loc câteva minute într-un mic scenariu până mi-am spus că cel mai deştept ar fi nu să fac eu imaginea, ci să o găsesc. Probabil aşa se nasc subiectele pentru mulţi fotografi. Subiectele mele încolţesc în modul acesta, le scriu într-un carneţel cu coperţi moi, şi le las să se mai aşeze. “Ce bine ar fi dacă aş face o serie cu feţele de masă” – atunci probabil că s-ar înţelege că oamenii aşezaţi, cu coatele pe bucata de pânză, sunt subiectele secundare. De ce nu sunt în stare ca într-o imagine singulară să arăt acest lucru? Din când în când îmi iau carneţelul şi recitesc ce am scris în el. Uneori nici eu nu înţeleg ce am vrut să spun, din cauza scrisului inteligibil, dar nu tai. Unele însemnări mi se par banale, şi ştiu că întotdeauna, din acel moment încolo nu îmi voi dori să le abordez – dispar sub o linie strâmbă, violenta, şi poate altcineva le va face. Nu mă interesează dacă vor fi sau nu abordate. Aştept. Ceea ce m-a făcut să îmi pun întrebări este de ce la momentul X din ziua XX în luna XX anul XXXX mi s-a părut că merită să desfac carneţelul, să caut un pix şi să notez o idee de un subiect? De ce azi tai zâmbind peste acel efort minim? M-am maturizat? Subiectul acela nu merită să mă mai îndrept spre el, sau am văzut pe alţii care au studiat aceeaşi idee, şi au scos ceva ce eu nu voi putea face niciodată din diferite cauze? Subiectele se nasc uşor, mor rapid, dar să le faci să trăiască frumos este, pentru mine, lupta care uneori merită să o duci, cu sacrificiile aferente, mai mici la început, mai mari pe urmă, alteori naşte frustrări nereuşind să le faci înţelese şi de alţii fiindcă imaginile nu poartă starea care o aveai în momentul creeării lor. Uneori “bifez” în carneţel şi îmi place, atunci, ceea ce a ieşit, dar reuitandu-mă peste un an la acele imagini, nu reuşesc să retrăiesc acel moment, nu am fost capabil când am declanşat să pun în poza şi starea mea, şi după ce amintirea momentului s-a stins, imaginea, prea slabă, nu reuşeşte să mă facă să mă reîntorc, şi îmi dau seama că pentru cineva străin locului, întâmplării, care vede acea imagine, care nici pentru mine nu are valoarea unui document intim, va înţelege cu totul altceva decât ceea ce voiam eu să transmit în acel moment. O şterg? Este ea un document pentru a marca o etapă în evoluţia mea de fotograf amator? Este acel subiect abordabil şi azi, după ce am mai apăsat încă de mii de ori declanşatorul? Mai merită să mă aplec spre acea idee?

Principalul motiv pentru care m-am apucat să fac poze a fost memoria mea. Nu e bună. Încep să uit trăirile pe care le aveam alături de tata, vocea lui. Mă uit des la pozele cu el. Om simplu, cu un destin comun. Niciodată nu am putut să mă uit la acele imagini detaşat, şi acum, rămânând doar cu ele, încep să creez alte poveşti în jurul imaginilor: oare ce culoare avea bluza aceea? Oare câţi ani avea? Uite – aici avea exact vârsta pe care o am eu acum, şi avea doi copii. Unul în scutece, celălalt în primii ani de şcoală. Cum s-a uitat la pozele acestea când le-a scos de la laborator? Sigur nu cum mă uit eu acum la ele. Încadrate frumos, expuse exemplar, dar cu un subiect banal. Un document al unei zile atât de oricare pentru miliarde de oameni, dar specială pentru mine. Nu ca şi dată, ci mulţumită subiectului ei. Consider că unele teme ale fotografiilor, chiar dacă starea pe care imaginile o transmit nu se alterează în timp, sunt destul de personale, ele reuşind să fie văzute de cercuri restrânse de oameni. Valoarea subiectului unei poze este dat de numărul oamenilor care înţeleg tot (?) din imaginea respectivă, a valorii ei pentru fotografia universală, care oricum, este mânată tot de o sumă de oameni care prezintă credibilitatea părerii lor pentru restul privitorilor avizaţi? Câţi oameni trebuie să cadă de acord că o poză are un subiect tratat serios şi merită să rămână peste ani în istorie? De ce un individ anonim care sare peste o baltă merită să fie mai cunoscut decât un preot budist, a cărui identitate se cunoaşte, care la treizeci de ani după saltul istoric peste balta din spatele unei gări, şi-a dat foc undeva prin Vietnam, într-o intersecţie? Logica uneori nu se aplică în ceea ce priveşte reacţia în fata diferitelor subiecte abordate de diferiţi fotografi.

Sunt fotografi care şi-au pozat părinţii bolnavi de cancer şi apoi, unii dintre ei, au făcut publice acele imagini. Ce a stat la baza acţiunii lor? Voiau să retrăiască la infinit momentele acelea cumplite, voiau să le apară numele undeva, transmiteau ceva? Nu ştiu. Eu nu am înţeles tipul acesta de exhibiţionism sentimental. Au imaginile singulare valoare, sau doar cusute una în alta reuşesc să facă privitorul să plângă? Este acel document personal al fotografului un document la fel de bun şi pentru noi, privitorii? Cu ce trebuie să îl leg? Este moartea un subiect clişeu? Cine ar trebui să o fotografieze? Cine o înţelege şi o acceptă, şi este capabil să mă facă pe mine, privitorul, să relaţionez cu ideea lui? Am eu un nume destul de greu încât dacă fac şi eu poze mamei în timp ce îşi injectează insulina, subiectul meu să îl bată pe cel al fotografului X a cărui mamă flutură steagul SUA? Cum trebuie să îmi aleg eu subiectele ca în balanţa universală să cântăresc mai greu? Dar vreau să am greutate, sau mă liniştesc în imponderabilitate?

Probabil că voi fi cândva capabil să fac poze care să îi facă şi pe alţii, străini de data aceasta, să îşi coasă propria poveste în jurul imaginilor mele. Asta ce înseamnă? Să îmi aleg un subiect cu greutate? Este subiectul Z un clişeu? Să îl evit? Să încerc să îl ambalez frumos, să nu jignesc? Să îl încadrez portret, sau peisaj? Să mă las pe mine, cu experienţele mele, înafara imaginii? Să încerc să imprim cât pot din ceea ce simt eu în imagine, sau ar fi mai bine să pun cât mai mult din ceea ce ştiu? Tot sărind din întrebare în întrebare, în timp, acumulând o oarecare experienţă vizuală nu atât cu ceea ce am făcut eu, cât ce am văzut la alţii, cu greutate sau nu, mi-am dat seama că nu există un subiect clişeu. Se spune că s-a cam fotografiat tot. Nu văd în asta o problemă. Abordările clişeistice, cred eu, sunt cele care ne fac să ne rămână sau nu o imagine în cap. Fie că are sau nu un nume ataşat; fie că ne-o amintim că fiind color, dar e alb negru de fapt. Şi un punct negru pe o coală albă poate fi un subiect destul de interesant uneori. Totul depinde de abordare.

Simt că fiecare imagine trebuie înţeleasă înainte de a apăsa declanşatorul, subiectul trebuie într-o oarecare măsură să te accepte, să stea la poveşti cu tine, şi abia apoi să te lase să îl arăţi mai departe. Cunoaşterea este relativă, şi ține de nivelul de înţelegere al fiecăruia, de personalitatea fiecăruia. Unii nu vor să atingă subiecte care par a fi clişee, şi care sunt vânate de un număr mare de fotografi, probabil fiindcă simt că nu sunt în stare să scoată altceva decât o banalitate din acel discurs. Un copac singur pe un deal, o bătrână care vinde flori între maşini, la semafor, un rău în care se scaldă goală o fată frumoasă, o mireasă, un căruţaş cu un muc de ţigară în colţul gurii care dă bice unui cal costeliv, şi multe alte exemple, pot părea, într-o enumerare, subiecte clişeu. Uzate până la epuizare, lipsite de cea mai mică urmă de originalitate, aceeaşi poveste ambalată relativ la fel. Eu nu cred că există subiect al unei fotografii care nu poate fi salvat de căpcăunul clişeu, şi asta ţine în primul rând de ochiul şi mâna fotografului. Căutînd "momentul decisiv" rişti să ratezi clipa trăirii personale.

Subiectul te găseşte, scriam mai sus, dar asta doar dacă îl cauţi. Indiferent cum se cheamă, indiferent ce formă are, dacă ştii să porţi un dialog cu el, dacă ştii să îl laşi să se deschidă, dacă cel care este în spatele vizorului şi ţine degetul pe declanşator înţelege ce are în faţă, acea căutare nu este o luptă; nu te simţi sfârşit şi gol după ce ai căutat o lună, ca un vânător cu luneta la ochi, ciclopul şcolit, ci dimpotrivă, fiecare imagine pe care o creezi ar trebui să te umple mai tare de dorinţa de a aprofunda, de a cerceta mai mult, de a surprinde cât mai clar ceea ce cauţi, şi care poate te-a găsit.

După ce mori, subiectele abordate, daca au avut cîndva greutate, vor atîrna mai mult la cîntar; implicit şi fotograful însuşi. Logic, nu?


***

Lucrarea de mai sus a fost scrisă de către Bogdan Meseșan în cadrul Școlii de Fotografie Documentară Oskar. Subiectul Despre subiect ne-a fost impus ca temă de casă de către domnul profesor Voicu Bojan.

© Bogdan Meseșan
2011-12-18

 

Oskar Blog
   Schimbați linkul! >>>
   Concurs proiecte fotografice >>>

Galerie
   Un revelion >>>
   Gospodarul izolat >>>

Linkuri recomandate
   Un bun exemplu despre ce mai poate >>>
   Petruț Călinescu a docume >>>

Pentru a putea inscrie comentarii pe Oskar este necesara autentificarea.